Generația „între”

Am crescut cu ideea că totul urmează un drum logic.
Termini școala. Îți iei diploma. Îți găsești un job. Te întreții singur.
Cu alte cuvinte… începe viața de adult.
Nu neapărat ușor, nu neapărat perfect, dar începe.

Doar că, pentru mulți tineri, lucrurile par să nu mai înceapă deloc.

În articolul anterior vorbeam despre incertitudine. Despre întrebarea care apare tot mai devreme – mai garantează diploma ceva?
Dar dincolo de această neliniște există pentru unii o etapă următoare, parcă și mai greu de gestionat: se termină școala, cu aceleași întrebări, iar viața de adult întârzie să apară.

Nu ești nici student, dar nici angajat.
Nu mai ai nici sesiuni, dar nu ai nici program.
Nu mai ești „în formare”, dar nici „așezat”.
Ești „între”.

Nu e o senzație izolată. Aproape unul din cinci tineri din România, cu vârstele cuprinse între 15 și 29 de ani, nu este nici la școală, nici la muncă și nici într-un program de formare. Este cel mai mare procent din Uniunea Europeană, potrivit datelor Eurostat. O cifră care apasă, pentru că în spatele ei nu sunt doar statistici.

Pentru mulți, această perioadă nu a fost planificată – nu a fost o pauză asumată și nici un an sabatic mult așteptat. A fost o oprire forțată, apărută exact când ar fi trebuit să înceapă independența. Practic, socoteala de acasă nu s-a potrivit cu cea din târg.

Există tineri care au diplomă și tot nu reușesc să intre pe piața muncii. Există tineri cu competențe care se lovesc de începuturi prost plătite sau de uși închise. Există și tineri care, obosiți de nesiguranță, aleg să mai rămână cazați la „hotelul mama”, pentru că primul pas pare prea mic, prea instabil sau prea înfricoșător.

Așa apare deriva.

Zilele în această perioadă arată ciudat. Ai timp, dar nu-l simți ca pe un privilegiu. Ai libertate, dar fără structură. Ai impresia constantă că ar trebui să faci ceva, fără să știi exact ce.

Peste toate, se așază social media – universul vieților închegate, curate și rezolvate. O vitrină de reușite, de pași siguri, de oameni care par că știu exact ce fac și unde se duc. Te uiți și te compari, chiar dacă știi că e, în mare parte, un fals. Cu cât te afunzi mai tare în scroll, cu atât te simți mai pierdut. Iar cu cât te simți mai pierdut, cu atât te afunzi mai tare în scroll. Practic, trăiești permanent cu senzația că ai rămas în urmă.

Ce nu fac bine?
De ce alții reușesc?
De ce la mine nu începe odată?

Între timp, și regulile jocului s-au schimbat.

Stabilitatea obișnuia să aibă o formă clară. Un job fix. Un program previzibil. Un salariu constant. O direcție care, odată aleasă, nu prea se mai schimba. Astăzi, pentru tot mai mulți tineri, acest model nu mai este nici realist, nici neapărat dorit.

Munca arată tot mai des ca o succesiune de proiecte, nu ca o linie dreaptă. Freelancing-ul, colaborările pe termen scurt, munca project-based sau schimbările frecvente de direcție au devenit opțiuni reale. Pentru unii, ele aduc libertate și autonomie. Pentru alții, vin la pachet cu instabilitate și imposibilitatea de a face planuri pe termen lung.

Problema este că, deși traseul s-a schimbat, așteptările au rămas aproape aceleași. Încă ni se cere să „ne așezăm”, să avem un parcurs clar, să știm din timp ce urmează.

În acest context, deriva se prelungește, devenind o negociere continuă între siguranță și libertate, între vechi și nou.

Probabil că ajuns în acest punct al articolului, ai un nod în gât și un gând din ce în ce mai asurzitor care îți spune că totul e pierdut. Ar fi ușor și poate paradoxal, chiar confortabil, să tragem concluzia că generația „între” este victima schimbării.

Dar poate că nu acesta e singurul unghi din care putem privi lucrurile.

E o vorbă în popor… Fă rai din ce ai!

Ce-ar fi dacă perioada asta, oricât de inconfortabilă, ar putea fi folosită altfel? Nu ca o zonă de stagnare, ci ca zonă de testare. Fără presiunea că tot ce faci acum trebuie să fie definitiv. Fără obligația de a avea un traseu perfect conturat de la primul pas.

Poate că a fi parte din generația „între” îți oferă privilegiul de a încerca lucruri mici, fără mize uriașe, de a învăța ceva nou, de a explora, de a greși la scară mică, de a descoperi ce ți se potrivește cu adevărat.

Poate că, în loc să ne afundăm în comparația continuă cu viețile perfecte din social media, am putea investi timpul acesta în ceva care chiar ne mută cu un pas mai departe, în ceva simplu precum o carte citită în locul unui scroll, o competență testată sau o curiozitate urmată.

Și poate că întrebarea nu este de ce suntem aici, ci ce avem de făcut cât suntem aici.

Pentru că trecerea dintre etape nu e un eșec, ci o tranziție.
Și orice tranziție presupune, pentru o vreme, să fim „între”.

Diana Dinu