Brexit, drumul înapoi?

La zece ani după ce a trântit ușa Europei, Marea Britanie începe să vorbească despre întoarcerea în UE

Premierul britanic Andy Burnham spune că Brexitul a făcut „mai mult rău decât bine” și nu mai exclude revenirea în Uniunea Europeană. Macron i-a răspuns „Welcome back”, Germania promite sprijin, iar sondajele arată că jumătate dintre britanici ar vrea înapoi. Dar drumul spre Bruxelles nu mai trece pe la vechea adresă.

Pe 23 iunie 2016, 17,4 milioane de britanici au votat pentru ieșirea din Uniunea Europeană. „Take back control” a devenit sloganul unei rupturi prezentate drept definitive. Au urmat patru ani de negocieri, doi prim-miniștri căzuți, alegeri anticipate și, în ianuarie 2020, plecarea efectivă.

Zece ani mai târziu, la Londra se aude din nou o expresie care, până de curând, părea interzisă în politica britanică: revenirea în UE. Iar cel care o rostește nu e un activist pro-european de la marginea scenei, ci chiar premierul.

Rămâne de văzut dacă e doar o frază de congres sau începutul lent al unei inversări istorice.

Ce a spus Burnham. Și ce nu a spus

Andy Burnham a devenit premier în iulie, după retragerea lui Keir Starmer. Pe 29 septembrie, în primul său discurs ca lider la congresul laburist de la Liverpool, a spus că actuala relație cu UE nu este „suficient de bună” și că Brexitul a făcut „mai mult rău decât bine”, inclusiv pentru creșterea economică.

A doua zi, întrebat la BBC dacă vrea ca Marea Britanie să revină în UE, a răspuns că vrea să „analizeze opțiunile”. Le-a și enumerat: păstrarea situației actuale, o uniune vamală, intrarea pe piața unică sau mersul „all the way”, adică până la aderarea deplină.

Titlurile au sărit direct la ultima variantă. Burnham însă nu a anunțat un referendum, nu a depus vreo cerere și nu a spus că Marea Britanie se întoarce. A spus că momentul unui nou referendum nu a venit încă, dar nici nu l-a exclus pentru viitor.

Ce a făcut, de fapt, e mai subtil și poate mai important: a scos aderarea de pe lista subiectelor tabu. Ușa nu s-a deschis. Pentru prima dată însă, un premier britanic în funcție admite că ea există.

Nu pare o scăpare de microfon

Cu o săptămână înaintea congresului, pe 22 septembrie, Burnham s-a întâlnit cu Ursula von der Leyen în marja Adunării Generale ONU de la New York. Comunicatul oficial de la Downing Street a vorbit sobru despre pregătirea summitului UE–Regatul Unit și despre amenințările venite din Rusia.

Potrivit Financial Times, discuția ar fi mers însă mai departe. Burnham i-ar fi transmis președintei Comisiei Europene că Londra e pregătită să regândească relația cu Europa, fără să excludă revenirea, și că opinia publică britanică ar fi deja înaintea politicienilor de la Westminster.

Dacă relatarea se confirmă, declarația de la Liverpool nu a fost o improvizație de tribună. A fost continuarea publică a unei conversații începute deja, în privat, cu cea mai importantă figură de la Bruxelles.

„Welcome back!” Europa răspunde în câteva ore

Reacția continentului a venit neobișnuit de repede. Miercuri, 30 septembrie, la o conferință de presă la Madrid alături de Pedro Sánchez, Emmanuel Macron a zâmbit și a spus, în engleză: „Welcome back”. Apoi a continuat în franceză: dacă britanicii vor să revină și premierul merge în această direcție, ar fi o veste foarte bună pentru Regatul Unit și pentru europeni.

Sánchez a mers pe aceeași linie, spunând că Spania ar saluta o cerere britanică de readerare. A doua zi a urmat Germania. Ambasadoarea germană la Londra, Susanne Baumann, a declarat pentru The Telegraph că Regatul Unit e parte integrantă a Europei și că Berlinul va fi un partener pentru o relație cât se poate de ambițioasă. Și Irlanda, țara cea mai afectată de Brexit, a transmis că ar sprijini o eventuală cerere.

În spatele zâmbetelor există însă o condiție, iar Macron a spus-o în aceeași conferință. Din afara Uniunii, Londra nu poate alege doar libertățile care îi convin și respinge restul. Comisia Europeană a fost mai rece: Marea Britanie e un partener apropiat, dar ce relație vrea e decizia guvernului britanic. Europa vrea Marea Britanie înapoi. Nu neapărat Marea Britanie de dinainte de 2016.

Britanicii de azi nu mai sunt cei din 2016

Burnham nu vorbește în gol. În ultimul an, sondajele arată o schimbare constantă a stării de spirit.

În mai, un sondaj Ipsos pe 1.137 de adulți găsea că 52% dintre britanici cred că țara ar trebui să ceară aderarea la UE, față de 33% care vor să rămână în afară. Printre cei care ar merge la vot, raportul era de 58% la 37%. În iunie, YouGov găsea 57% care consideră că votul pentru Brexit a fost o greșeală și doar 30% care îl socotesc corect.

Azi, 3 octombrie, The Guardian a publicat un „megasondaj” Messina Group pe peste 11.000 de persoane, realizat între 12 și 24 septembrie: 49% susțin revenirea în UE, 28,5% se opun. Revenirea a fost cea mai populară dintre cele șapte variante de relație testate.

Cea mai adâncă falie e însă cea dintre generații. Potrivit Ipsos, 68% dintre britanicii de 18–34 de ani vor înapoi în UE. Dintre cei de peste 55 de ani, doar 37% sunt de acord, iar jumătate vor să rămână în afară. Milioane de tineri care azi votează nu aveau drept de vot în 2016.

Dacă referendumul s-ar repeta mâine, ar mai câștiga Brexitul? Sondajele nu pot răspunde cu certitudine, iar atmosfera politică se poate schimba într-o campanie. Arată însă clar că întrebarea nu mai sună absurd.

Zece ani de Brexit: ce s-a promis, ce se poate măsura

Campania Leave din 2016 a promis control asupra granițelor, acorduri comerciale mai bune și bani în plus pentru sistemul public de sănătate. Un deceniu mai târziu, cifrele spun o poveste mai complicată.

Oficiul pentru Responsabilitate Bugetară (OBR), instituția independentă care face prognozele Trezoreriei britanice, pornește de la ipoteza că, pe termen lung, importurile și exporturile vor fi cu circa 15% mai mici decât dacă țara ar fi rămas în UE. Consecința estimată: o productivitate potențială cu 4% mai redusă, efectul complet urmând să se simtă după 15 ani. În analizele sale, OBR a considerat că evoluția comerțului confirmă, în linii mari, această ipoteză.

Alte studii merg mai departe. Cercetări academice citate de autoritățile londoneze estimează că incertitudinea a redus investițiile cu 12–18%. Nu toți economiștii sunt de acord. Unii susțin că deschiderea comercială a Regatului Unit a evoluat asemănător cu cea a Franței, iar cifrele OBR ar fi exagerate.

Promisiunea simbolică, controlul imigrației, a avut un rezultat paradoxal. Migrația netă a fost mult mai mare decât anticipa chiar OBR, doar că venită în mare parte din afara Europei. Burnham însuși a spus, la Liverpool, că Brexitul a dus la pierderea controlului atât asupra economiei, cât și asupra imigrației.

Nu există un buton „Undo”

Aici se lovește entuziasmul de realitatea juridică. Marea Britanie nu poate spune pur și simplu: „Ne-am răzgândit, vrem înapoi exact ce aveam”.

În cei 47 de ani de apartenență, Londra a strâns un statut aparte: și-a păstrat lira, a rămas în afara spațiului Schengen, avea derogări în justiție și afaceri interne și o reducere la contribuția bugetară obținută încă de Margaret Thatcher. Un stat care cere azi aderarea trece prin procedura obișnuită din articolul 49 al Tratatului UE, ca orice candidat. Asta presupune, în principiu, angajamentul de a adopta euro la un moment dat, acceptarea liberei circulații a persoanelor și a jurisdicției Curții de Justiție a UE.

Teoretic, aproape totul se poate negocia. Practic, sursele europene au transmis deja că Londra nu ar trebui să se aștepte să-și recupereze vechile excepții.

Iar britanicii par să știe asta. Același sondaj YouGov din iunie arăta că sprijinul pentru revenire scade de la 55% la doar 35% când respondenților li se spune că țara ar pierde vechile excepții. Opoziția urcă atunci la 43%. Între „vrem înapoi” și „vrem înapoi cu orice preț” e o distanță de 20 de puncte.

De ce tocmai acum

Trei presiuni împing guvernul laburist spre Europa. Prima e economia: o creștere anemică pe care tot mai mulți politicieni, inclusiv din guvern, o pun parțial pe seama Brexitului. A doua e electorală. Același sondaj Messina sugerează că o renegociere ambițioasă a relației cu UE ar putea aduce laburiștilor până la șapte puncte în plus, luate mai ales de la verzi și liberal-democrați.

A treia presiune e geopolitica. Brexitul a fost votat într-o lume în care războiul din Ucraina nu începuse, iar garanția americană de securitate părea de la sine înțeleasă. În 2026, Londra și Bruxelles-ul vorbesc tot mai des despre apărare, energie și amenințările hibride ale Rusiei. Discuția despre UE nu mai e doar despre comerț și imigrație. E despre locul Marii Britanii între o Europă care se înarmează și o Americă tot mai imprevizibilă.

Costul politic rămâne însă real. Nigel Farage, al cărui partid Reform UK conduce în sondaje, a anunțat deja că se va lupta cu Burnham pentru a ține țara în afara UE. Iar o parte dintre deputații laburiști din circumscripțiile care au votat Leave se tem că simpla discuție despre revenire îi va întări pe adversari.

Momentul adevărului: noiembrie

Burnham a promis că va prezenta opțiunile pentru viitoarea relație cu UE în preajma summitului UE–Regatul Unit din noiembrie, amânat după plecarea lui Starmer. Pe masă se aflau deja, de dinainte, dosare mai modeste: un acord veterinar și alimentar, intrarea pe piața europeană a electricității, vize pentru tineri. Burnham cere acum și ca firmele britanice să nu fie excluse din programul „Made in Europe” pentru achizițiile publice.

Acolo se va vedea diferența dintre retorică și politică. Dacă rezultatul vor fi doar câteva acorduri sectoriale, „all the way” va rămâne o frază de congres. Dacă guvernul deschide discuția despre uniunea vamală sau piața unică, va fi un pas real.

Miza mare e însă 2029. Fostul ministru irlandez de externe Simon Coveney se așteaptă ca Burnham să respecte promisiunile din manifestul laburist până la următoarele alegeri și abia apoi să ceară un mandat pentru o nouă relație cu UE. Burnham nu a exclus nici ideea unui referendum pus în programul electoral.

Ultimul capitol?

În dimineața de 24 iunie 2016, britanicii s-au trezit într-o țară care tocmai hotărâse să plece din Uniunea Europeană. Au urmat negocieri, demisii, alegeri, acorduri, controale la granițe și ani în care Brexitul a fost tratat ca un fapt ireversibil, despre care nu mai avea rost să vorbești.

Zece ani mai târziu, nimeni nu poate spune că Marea Britanie se întoarce în UE. Dar ceva s-a schimbat deja: la Londra, întrebarea poate fi rostită din nou fără să pară absurdă. Iar istoria Brexitului, despre care britanicii credeau că știu deja cum se termină, s-ar putea să nu fi ajuns încă la ultimul capitol.

M.A. Dumbravă