Cum Boboteaza, zarul şi cezarul fentează încălzirea globală

În “Balada Doamnelor din timpurile de odinioară” François Villon se întreba pe la 1461 “Dar unde sunt zăpezile de altădată?” Se vorbea şi-atunci de încălziri globale, epidemii şi de progresistele deviaţii de conduită şi etichetă. De vortexurile polare nu prea se ştia pe atunci decât empiric. Erau puţin plecate la vremea aia de pe-acolo, dar s-au reîntors cu brio.

Aşadar “unde e gerul Bobotezei de altădată”? De câteva decenii, în jurul datei de 6 ianuarie este vreme primăvăratică. Şi totuşi, de “Bobotează” este ger, uneori aprig, alteori mai blând, dar este ger pe la noi, măcar să se decojească pietrele, dacă nu să crape. Cum aşa, când tocmai ziserăm pe invers?

Mai întâi, de unde ne vine cuvântul Bobotează. E un hibrid, ca şi cuvântul televizor care are un radical grecesc, “tele” (departe), şi unul latinesc, “visio” (vedere), adică vedere de la distanţă. Boboteaza are un radical greco-latin, “baptizo” (botez) şi unul slavon, “Bog” (Dumnezeu) sau “vod” (apă) - filologii n-au căzut încă de acord care din ele - deci “botezul lui Dumnezeu” sau “botezul cu apă”. Se numeşte aşa datorită focalizării sărbătorii în jurul Botezului Domnului în apa Iordanului săvârşit de Ioan Botezătorul, dar ea mai poartă şi denumirea de “Epifanie” (revelare) aşa cum s-a numit la origini.

Primii creştini, cei din secolele 1 şi 2, se adunau sâmbăta şi duminica în sinagogi, case particulare, case conspirative sau catacombe, nu aveau sărbătorile pe care le ştim noi azi, sărbători care apar prima dată la 325 hotărâte de Sinodul de la Niceea, când creştinii ieşiseră în legalitate după 300 de ani de prigoană şi puteau să-şi organizeze oficial biserica.

Doar Boboteaza, de fapt atunci se numea Epifania, este atestată  începând de pe la anul 160 ca prima sărbătoare a creştinilor din răsărit cu dată fixă.

De vină e Iulius Caesar, împăratul roman care a decretat introducerea în întreg Imperiul Roman a calendarului din 365 de zile împărţite în 12 luni (cu anul bisect de 366 de zile din 4 în 4 ani), aşa  numitul calendar iulian. Nu numai calendarul îi poartă numele, dar şi luna iulie. A mai conchis el ca anul nou să nu mai înceapă la 1 martie, ci la 1 ianuarie, în luna zeului Ianus cel cu două feţe. Pentru că atunci soarele era cel mai aproape de pământ şi îşi schimba direcţia de rotaţie. Acum, dacă multe luni ale anului aveau nume de zei, de ce iulie şi august să poarte nume de cezari? Pentru că şi ei au aflat că sunt zei. De pildă Iulius Caesar a aflat asta în 6 ianuarie în anul 49 î.Hr. când, aruncând zarurile pe malul râului Rubicon, ele i-au spus că va fi şi împărat şi zeu. O legendă spune că lui Octavian Augustus i s-a arătat steaua de la Betlehem pe cer într-o noapte, şi-n acea noapte a anului 1 d.Hr. El a adus jertfă noului zeu născut şi în plus s-a şi decretat pe sine ca zeu, ceea ce s-ar fi întâmplat tot cam pe la 6 ianuarie.

Romanii au luat în bună ziua de 6 ianuarie şi au decretat că este o zi a revelaţiei, a epifaniilor zeeşti, aşa că, tradiţional, la fiecare 6 ianuarie, orice templu roman îşi pomenea, recita, citea, amintea epifaniile zeului sau zeilor cărora templul le era dedicat. Barbarii, ale căror religii erau permise, au fost obligaţi şi ei să pomenească în jurul datei de 6 ianuarie epifaniile zeilor lor. Creştinii erau interzişi în tot imperiul, dar mai asiduu la Roma şi-n apusul imperiului. Cei din răsărit mai răsuflau a perioade de răgaz între timpuri şi, fiind pe alocuri toleraţi, au găsit în această sărbătoare cu origini păgâneşti prilejul să-şi mărturisească public credinţa şi să spună lumii întregi cele 3 mari revelaţii, epifanii, teofanii, anume când Dumnezeu Tatăl îl relevă pe Isus lumii la botezul pe care i-L aplică Ioan Botezătorul şi glasul din cer rosteşte “Acesta este Fiul Meu Preaiubit…”, apoi când lumea îl recunoaşte ca Dumnezeu prin închinarea magilor de la răsărit imediat după Crăciun, şi apoi când Isus Însuşi se relevează lumii ca Dumnezeu săvârşind prima minune la nunta din Cana Galileii.

Bine, dar cu gerul cum rămâne? Păi, tot Cezar e de vină. El a calculat că soarele se învârte în jurul pământului zilnic 24 de ore, dar şi pe o traictorie eliptică timp de 365 de zile şi alte 6 ore, care la 4 ani mai dau o zi în plus; dar încă cele 9 minute în plus, ori le-a neglijat, ori nu le-a ştiut. Aceste 9 minute timp de 2000 de ani adunându-se au mai dat vreo 13 zile de adăugat, ca 1 ianuarie să reprezinte ziua în care pământul e cel mai aproape de soare ca distanţă. Pe la 1582 de-abia şi-a dat seama Papa Grigore al XIII-lea că e-n urmă calendarul cu vreo 10 zile şi a decretat ajustarea lui, până în zilele noastre ajustarea ştiinţifică ajungând la 13 zile, calendar pe care-l numim gregorian. Iată şi primul răspuns la întrebarea lui Villon, “dar unde erau zăpezile de altădată?”, se mutaseră la altă dată.

Dar cu gerul Bobotezei, cum rămâne, că suntem politic-corect la 6 ianuarie. Da, dar metafizic corect, nu suntem. Sărbătorim 100 de ani de la Sinodul din Constantinopol când biserica ortodoxă română a trecut de la calendarul iulian la cel gregorian. De 100 de ani Boboteaza nu mai pică pe 19 ianuarie în calendarul gregorian (în calendarul iulian suntem cu 13 zile în urmă), ci pe 6 ianuarie, când, în calendarul iulian nici măcar n-a venit Crăciunul.

Anumite biserici ortodoxe ca cea rusă, sârbă, athonită şi de la Ierusalim, n-au vrut în ruptul capului să accepte calendarul gregorian, de-aia au ei Crăciunul pe 7, anul nou pe 14, Boboteaza pe 19 ianuarie zile corespondente în calendarul gregorian, dar care în cel iulian au aceleaşi date stabilite de biserica primelor veacuri.

În concluzie: când era gerul Bobotezei pe vremea lui Creangă? Pe 19 ianuarie, că ţineau de calendarul vechi. Dar pe vremea când s-a inventat zicala? Tot pe 19 ianuarie, din acelaşi motiv.

Ce s-a-ntâmplat timp de 100 de ani? Urmăriţi statisticile. Au mai fost geruri mari şi pe 6 ianuarie, dar, an de an pe 19 am avut parte de “gerul Bobotezei”.

Pe 5 decembrie, cei trei magi Caspar, Melhior şi Baltazar, au văzut steaua şi au pornit la drum după ea, pe 13 decembrie s-au întâlnit şi-au plecat mai departe împreună, pe 25 decembrie erau la Ierusalim întrebându-l pe Irod unde s-a născut Dumnezeu, apoi au plecat pe căi ocolite spre Betlehem, unde au ajuns pe 6 ianuarie şi s-au închinat Pruncului Iisus, astfel perioada colindatului ţine de pe 5 noiembrie până pe 6 ianuarie.

Atât tradiţia orientală, cât şi cea occidentală au făcut un adevăr de credinţă din această istorisire, au practicat un mileniu şi jumătate sfinţirea apelor de Bobotează (Epifanie), colindele şi alte obiceiuri locale şi s-au orientat în socotirea timpului şi-a meteorologiei. În occident este zicala “dacă de Epifanie nu e ger aspru, nici că va mai fi de atunci încolo”.

Zicala asta e bună şi se probează spaţiului Schengen, de unde şi o adecvată concluzie pentru încălzirea globală, dar noi suntem între două lumi, între două spaţii, între două calendare, între două geruri ale Bobotezei, între două mentalităţi decalate de timp şi geografie.

Putem merge şi azi şi peste 13 zile să ne bucurăm de apa sfinţită, aghiazma mare - cea tămăduitoare şi îndelung statornică, asupra căreia se rostesc în bisericile răsăritene unele dintre cele mai poetice şi metaforice rugăciuni -, putem merge şi în bisericile occidentale pentru o reculegere şi o stropire cu apă sfinţită, unde nu busuiocul, ci sarea sunt presărate întru statornicia apei.

Dacă nu bei, Grigore, aghiazmă acum, atunci când? Nu vezi cum sunt vremurile nestatornice?

În Câmpina putem lua aghiazmă de la toate bisericile ortodoxe, aşteptând preţ de câteva minute ca-n fiecare an, la cozile civilizate; şi de la biserica catolică se poate lua apă sfinţită. Sperăm că cineva se va gândi şi la puţinii credicioşi câmpineni de stil vechi şi la cei ucrainieni şi se va organiza o slujbă de bobotează şi pentru ei pe 19 ianuarie.

Dan Precup